AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

autoritatea parinteasca

Autoritatea părintească  presupune existenţa unui cumul de drepturi şi obligaţii, pentru părinţi, în creşterea şi educarea copilului precum şi cu privire la bunurile acestuia.

     Regula este aceea că, autoritatea părintească se exercită în comun indiferent dacă părinţii copilului sunt căsătoriţi sau divorţaţi. De la această regulă, legea instituie excepţia potrivit căreia, în situaţii excepţionale, pentru motive întemeiate, după ce instanţa de judecată a ascultat părinţii și autoritatea tutelară, ţinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi.
Sunt motive întemeiate pentru a justifica exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte: alcoolismul, dependenţa de droguri, o boală psihică gravă, comportamentul violent faţă de soţie şi/sau copii, antecedente penale, conflictul grav dintre părinţi, lipsa de interes şi de implicare în creşterea şi educarea minorului, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, de a se implica material şi moral în creşterea şi educarea lui.

       Autoritatea părintească presupune existenţa unui cumul de drepturi şi obligaţii, pentru părinţi, în creşterea şi educarea copilului precum şi cu privire la bunurile acestuia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 483 din Noul Cod Civil, ambii părinţi au atât drepturi cât şi obligaţii cu privire la copiii lor. De fapt, acest ansamblu de drepturi şi obligaţii presupune că, părinţii trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educaţia şi protecţia copilului, supunerea la tratamente medicale precum şi administrarea bunurilor sale. În toate deciziile lor, părinţii trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului. Mai mult, fie că deciziile se iau de părinţi fie de către instanţă în cadrul procedurii judiciare, este extrem de important ca întotdeauna la luarea acestora, să fie avut în vedere interesul superior al copilului.

      În determinarea interesului superior al copilului, se ţine cont cel puţin următoarele:

  • nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educaţie şi sănătate, de securitate, stabilitate şi apartenenţă la o familie;
  • opinia copilului în funcţie de vârstă şi gradul de maturitate;
  • istoricul copilului, în mod special traumele suferite de copil în trecut sau care pot interveni în viitor;
  • capacitatea părinţilor sau persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

Cu alte cuvinte, regula este aceea că autoritatea părintească se exercită în comun de către cei doi părinţi cu privire la copii. De asemenea, regula este aceeaşi, inclusiv în caz de divorţ. De la aceasta, legea instituie o excepţie: Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

      Aşadar, în materia divorţului, regula este că autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinţi şi doar în situaţii excepţionale, pentru motive întemeiate, după ce instanţa de judecată a ascultat părinţii şi autoritatea tutelară, ţinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi.

Având în vedere conținutul noțiunii de autoritate părintească, exercitarea acesteia presupune de fapt exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitării autorității părintești în comun. Instanța de judecată nu poate accepta în mod automat convenţia părţilor în această privinţă, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut de către ambii părinți.

În stabilirea autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuie dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra următoarelor elemente cumulative:

  • dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți;
  • stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a autorității părintești;
  • demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către unul dintre părinte.

Astfel, cum am arătat în rândurile de mai sus, pentru a putea fi justificată exercitarea autorității părintești doar de către un singur părinte sunt necesare existența unor motive întemeiate. Dispoziţiile legale în vigoare, care ar putea fi considerate motive întemeiate de către instanţa de judecată atunci când decide exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, sunt următoarele:

  • alcoolismul;
  • boala psihică;
  • dependența de droguri a celuilalt părinte;
  • violență față de copil sau față de celălalt părinte;
  • condamnări pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

     În plus, arătăm faptul că, potrivit doctrinei şi practicii judiciare în materie, au fost indicate şi alte criterii pentru exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte:

  • este o fire violentă, agresivă fizic și în limbaj, nu obligatoriu față de copil sau față de celălalt părinte, ci de exemplu în anturajul avut, față de bunici, noul soț sau copiii acestuia;
  • este instabil psihic, manifestând tendințe suicidale ori face parte dintr-o sectă;
  • are un nivel scăzut de maturitate și înțelegere;
  • este delăsător și dezinteresat față de copiii.

      Pentru a putea fi reţinut dezinteresul de către instanţa de judecată este necesară dovedirea următoarelor elemente:

  • părintele manifestă o stare de pasivitate faţă de obligaţiile legate de creștere, educare, supraveghere şi întreţinere, constând în actul propriu-zis de neglijare (lipsa de interes şi de implicare a părintelui în creşterea şi educarea minorului, părăsirea domiciliului comun, refuzul de a lua legătura cu minorul, de a se implica material şi moral în creşterea şi educarea lui);
  • are o influență dăunătoare pentru viaţa, dezvoltarea, integritatea şi sănătatea copilului, ce poate consta fie într-un rezultat nefast, fie numai într-o periclitare;
  • existența unei legături de cauzalitate între starea de pasivitate şi urmarea dăunătoare.

Lista acestor motive întemeiate nu este strict limitativă, instanţa de judecată poate reţine şi altele atunci când, în vederea ocrotirii interesului superior al minorului, se impune exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte.                                         Prin urmare, judecătorul chemat să judece o astfel de cerere va fi nevoit să analizeze fiecare situaţie în parte, pentru a vedea dacă exercitarea autorităţii părinteşti trebuie să se facă de către ambii părinţi sau doar de către unul dintre aceştia.

În situaţia în care doar unul dintre părinţi se implică activ şi îi asigură minorului garanţiile morale, materiale şi afective necesare pentru creşterea şi educarea sa, dar este împiedicat în demersul său  de către celălalt părinte care, fie că manifestă un dezinteres total şi o neglijenţă gravă cu privire la minor, fie desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol interesul superior al minorului, se impune ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă de către acel părinte care este implicat.

Ai nevoie de ajutor sau ai o întrebare?
Conteactează-ne!